Există imagini istorice care s-au întipărit în memoria colectivă.
Oameni împing roabe pline cu bancnote pe străzi. Familiile își cheltuiesc salariul imediat, deoarece banii valorează deja mai puțin câteva ore mai târziu. Economiile de o viață se evaporă într-un timp foarte scurt.
Hiperinflația din 1923 este adesea considerată un capitol încheiat al istoriei. Însă lecția reală care decurge din aceasta este atemporală:
Nu orice criză distruge averea imediat.
Dar aproape orice inflație majoră distruge, la un moment dat, încrederea.
Mulți oameni definesc astăzi averea prin soldurile conturilor, portofolii de investiții sau cifre digitale.
Acest lucru pare stabil. Rațional. Sigur.
Însă, din perspectivă istorică, banii în sine nu au fost niciodată siguri în mod automat. Monedele de hârtie funcționează în principal pentru că oamenii au încredere în stabilitatea lor. Dacă această încredere este zdruncinată, percepția asupra valorii se schimbă brusc.
Tocmai de aceea, activele reale au câștigat adesea importanță în perioade de criză:
În special aurul a jucat, în mod repetat, un rol deosebit în acest context.
Aurul nu are bilanț.
Nu are cifre trimestriale.
Nu are strategie corporativă.
Și totuși, băncile centrale din întreaga lume continuă să cumpere aur în cantități mari până în prezent.
De ce?
Deoarece aurul posedă proprietăți pe care monedele moderne nu le pot înlocui complet:
Prin urmare, aurul este mai puțin o „investiție” în sensul clasic. Pentru mulți oameni, este mai degrabă o asigurare monetară.
O protecție împotriva riscurilor care nu pot fi prezise cu exactitate:
Desigur, situația actuală nu poate fi comparată pur și simplu cu cea din 1923.
Germania nu se confruntă cu o hiperinflație ca atunci. Cu toate acestea, condițiile-cadru s-au schimbat semnificativ în ultimii ani:
În același timp, cererea de metale prețioase fizice crește la nivel mondial – atât în rândul investitorilor privați, cât și al băncilor centrale.
Acest lucru indică o evoluție interesantă:
Mulți oameni nu mai caută doar randament. Ei caută stabilitate.
Inflația nu acționează adesea în mod spectaculos.
Rareori expropriează peste noapte.
Lucrează lent.
An de an, puterea de cumpărare reală scade. Activele devin mai scumpe. Costurile de trai cresc. Banii își pierd treptat forța.
Problema:
Nominal, multe rămân la fel.
100.000 de euro rămân inițial 100.000 de euro în cont.
Dar ceea ce contează nu este cifra în sine, ci ceea ce se va mai putea cumpăra cu ea în viitor.
Exact în acest punct începe pentru mulți oameni preocuparea pentru activele reale.
Aurul nu garantează profituri.
Prețul fluctuează.
Chiar și aurul poate scădea pe perioade mai lungi de timp.
Însă, istoria arată în mod repetat:
În fazele de incertitudine monetară, posesia fizică câștigă importanță din punct de vedere psihologic și economic.
Poate că aici rezidă adevărata forță a aurului:
Nu randamentul maxim. Ci încrederea în afara sistemului monetar clasic.
Istoria anului 1923 este mai mult decât o anecdotă istorică.
Ea ne reamintește că averea nu constă doar din cifre – ci din puterea de cumpărare reală și încredere.
Și tocmai de aceea, mulți oameni se preocupă astăzi din nou de întrebarea:
Ce valori rămân valabile atunci când condițiile economice se schimbă?
Aurul nu este un răspuns perfect la această întrebare.
Dar pentru mulți oameni, de secole, este o parte a răspunsului.
Rămâneți prevăzători
Al dumneavoastră, Helge Peter Ippensen
